Desenează un cerc pe o foaie. E doar un cerc. Adaugă dedesubt o pată cenușie, puțin într-o parte, și cercul devine o minge care stă pe masă. N-ai adăugat lumină. Ai adăugat umbră.
Vorbim des despre lumină în case: câtă intră, cum o aducem, cum o păstrăm. Despre umbră, aproape niciodată. Și totuși, ea e cea care îi spune ochiului cât de adânc e un raft, cât de groasă e o ramă, cât de departe e un colț. Fără ea, camera ar fi o fotografie plată.
Lumina venită din toate părțile
Uneori o cameră pare tristă deși e foarte bine luminată. Panouri în tavan, spoturi peste tot, aceeași lumină în fiecare colț. Nimic nu aruncă umbră, deci nimic nu pare să aibă volum. Obiectele par lipite pe pereți, ca într-un catalog.
Lumina care vine dintr-o singură direcție, de la o fereastră sau de la o lampă așezată într-o parte, face exact opusul. Fiecare lucru capătă o față luminată și una în umbră. Așa recunoaște ochiul formele și așa începe o cameră să aibă adâncime.
În lauda umbrei
În 1933, scriitorul japonez Jun’ichirō Tanizaki a scris un eseu scurt despre casele tradiționale ale țării lui, în care lumina intra puțină și târziu, filtrată de streșini adânci și de pereți de hârtie. Spunea că vasele de lac închis la culoare și aurul de pe paravane fuseseră făcute pentru semiîntuneric. Acolo strălucesc încet, abia ghicite. Sub o lumină puternică, aceleași obiecte își pierd taina.
Ideea lui rămâne adevărată. Unele materiale își arată frumusețea doar în umbră: alama veche, ceramica smălțuită, catifeaua, mătasea, lemnul închis la culoare tratat cu ceară. Așază-le acolo unde lumina ajunge doar pe jumătate. Le vei vedea strălucind cum nu o fac în plin soare.
Locul din umbră, cu privirea spre lumină
Uită-te unde se așază oamenii într-o cafenea sau într-o grădină. Rareori în mijlocul soarelui. Aleg un loc cu spatele ferit, puțin mai întunecat, de unde văd lumina fără să stea în ea. Un geograf englez, Jay Appleton, a numit această nevoie veche „refugiu și perspectivă”: vrem să fim adăpostiți și, în același timp, să vedem departe.
În casă, asta înseamnă un fotoliu de citit așezat nu în cel mai luminos loc, ci lângă el, cu spatele la perete și cu fața spre fereastră. Sau o bancă într-o nișă puțin mai întunecată decât restul camerei. Ai și lumina, și adăpostul.
Camerele fără soare
O cameră orientată spre nord nu primește aproape niciodată soare direct. Prima tentație e s-o vopsești în alb strălucitor și să-i adaugi becuri. Dar albul, într-o cameră fără soare, se face gri și rece. Lupta cu umbra e pierdută dinainte.
Mai bine o primești. O culoare mai adâncă și caldă, un ocru stins, un verde de mușchi, un bej cu mult roșu în el, transformă umbra de acolo într-o calitate. Camera devine un loc adunat, bun pentru citit, pentru somn, pentru seri lungi. Nu orice cameră trebuie să fie luminoasă. Unele trebuie doar să fie liniștite.
Umbra care se mișcă
Ramele unei ferestre cu ochiuri își desenează umbra pe podea în fiecare zi. Dimineața e lungă și înclinată, la prânz e scurtă, după-amiaza urcă pe perete. E un ceas solar pe care îl ai în casă fără să-l fi cumpărat. La fel fac frunzele unui copac din fața geamului, o perdea de in sau un paravan din șipci de lemn.
Când alegi o fereastră, o perdea sau un paravan, gândește-te și la umbra pe care o vor lăsa. O vei vedea mai des decât obiectul însuși.
Un exercițiu
Într-o zi cu soare, la prânz și apoi pe la ora patru, plimbă-te prin casă doar ca să te uiți la umbre. Unde cade cea mai frumoasă? Ce obiect o aruncă? Poate vei muta un scaun cu jumătate de metru, doar ca umbra lui să cadă pe podeaua goală, nu pe covor.
Fără umbră, lumina n-ar avea ce să-ți arate.
Lasă un răspuns