Niciun chip nu e perfect simetric. Dacă iei o fotografie a cuiva drag și oglindești o jumătate peste cealaltă, rezultatul te neliniștește: e corect, dar nu mai e el. Frumusețea pe care o recunoști pe un chip stă tocmai în micile diferențe dintre stânga și dreapta, ținute laolaltă de un echilibru pe care nu-l vezi, dar îl simți.
La fel se întâmplă cu o cameră.
Ce caută ochiul când intri
Când pășești într-o încăpere, privirea face, fără să-ți ceară voie, un calcul tăcut. Cântărește ce e în stânga și ce e în dreapta. Dacă o parte apasă prea tare, simți o ușoară neliniște, chiar dacă n-ai ști să spui de unde vine. Dacă totul e împărțit în două jumătăți identice, simți ordine, uneori prea multă.
Echilibrul nu înseamnă ca lucrurile să fie la fel. Înseamnă ca ele să cântărească la fel în ochii tăi.
Simetria: liniștea solemnă
Două noptiere de o parte și de alta a patului. Două veioze identice. Un șemineu cu câte un fotoliu de fiecare parte, o masă cu scaunele așezate pereche. Simetria spune: aici totul e la locul lui, te poți liniști.
E limbajul potrivit pentru locurile în care vrei calm și ceremonie: dormitorul, masa la care se adună familia, intrarea care te primește. E și un limbaj vechi. Casele țărănești de la noi aveau tinda la mijloc și câte o odaie de fiecare parte, iar prispa le lega pe toate într-o singură linie dreaptă.
Folosită peste tot, însă, simetria începe să semene cu o paradă. Totul stă în rând, drept, la egală distanță, și nimic nu mai pare atins de o mână.
Asimetria: echilibrul viu
Gândește-te la un cântar vechi, cu brațe inegale. O greutate mică, pusă departe de punctul de sprijin, poate ține în balanță ceva mult mai greu, așezat aproape. Așa lucrează asimetria într-o cameră.
O canapea mare pe o parte poate fi echilibrată, pe cealaltă, de o lampă înaltă și de un tablou. Un dulap masiv poate fi ținut în frâu de o fereastră luminoasă în colțul opus. Nimic nu e oglindit, și totuși nimic nu cade.
Ca să joci acest joc, e bine să știi ce înclină balanța. O pată mică de culoare intensă, o pernă sau o vază, trage privirea mai tare decât o mobilă mare într-o nuanță deschisă. Tot ce strălucește, alama, sticla, o oglindă, adaugă greutate prin lumina pe care o prinde. Un tablou cu mult negru apasă mai mult decât unul în tonuri pastelate, de aceeași mărime. Iar o fereastră, deși e un gol, cântărește cât un perete întreg, pentru că acolo merge mereu ochiul.
Asimetria cere mai multă atenție decât simetria. În schimb, dă camerei mișcare, ca un pas care pornește.
Cum le împaci pe amândouă
Nu trebuie să alegi între simetrie și asimetrie. Le poți lăsa să lucreze la distanțe diferite.
De departe, din ușă, vezi ansamblul: patul încadrat de cele două noptiere, fotoliile de o parte și de alta a șemineului. Asta te liniștește. De aproape, descoperi ce nu se repetă: pe o noptieră stă o carte deschisă și o cană, pe cealaltă doar o crenguță într-un pahar; pe un fotoliu e aruncată o pătură, pe celălalt nu. Ansamblul îți dă ordinea, iar detaliile îți spun că aici locuiește cineva.
Mai e un drum: perechea care nu e geamănă. Două fotolii de aceeași formă, îmbrăcate în țesături diferite. Două lămpi de aceeași înălțime, dar cu abajururi diferite. Volumul rămâne simetric, iar obiectele își păstrează fiecare chipul lor.
Un mic exercițiu
Alege o consolă sau o comodă din casă și ia tot de pe ea. Apoi pune lucrurile înapoi, pe rând. Începe cu cel mai înalt, așezat spre una dintre margini, nu la mijloc. Caută apoi ce îl echilibrează pe partea cealaltă: ceva mai mic, dar mai închis la culoare, sau două lucruri mai joase, apropiate.
Oprește-te când nu mai simți nevoia să muți nimic. Probabil că pe consolă vor rămâne mai puține lucruri decât erau la început.
Ce rămâne
Simetria îți dă liniștea. Asimetria îți dă viața. Între ele se află echilibrul pe care ochiul îl caută în fiecare cameră, așa cum îl caută pe fiecare chip iubit.
Echilibrul unei case nu se măsoară cu rigla. Se simte în clipa în care privirea nu mai caută nimic de îndreptat.
Lasă un răspuns