Înainte să alegi vopseaua, parchetul sau canapeaua, merită să te oprești la o casă pe care o locuiești de mult și n-ai privit-o niciodată de aproape: cea dinăuntru. Ea are pereți din convingeri, uși pe care ți-e frică să le deschizi și încăperi în care, de ani, n-a mai intrat nimeni.
Multe dintre lucrurile pe care le credem despre noi au fost zidite de alții, cândva, în grabă. „Nu sunt bun la asta.” „Așa sunt eu.” „Nu se poate.” Le-am primit ca pe o moștenire și le-am lăsat acolo, pentru că țineau. Dar nu tot ce ține e și frumos, iar nu tot ce e vechi e și solid. Uneori e doar un zid pe care l-am luat drept structură.
Orice renovare începe cu o inspecție cinstită. Bați ușor în pereți și asculți unde sună a gol. Găsești fisurile mici pe care le-ai acoperit cu un tablou și instalațiile vechi, prin care trec aceleași gânduri de douăzeci de ani. Nu ai de ce să te rușinezi: nicio casă nu se ridică fără urme de timp. Important e să știi ce e zid portant, adică valorile tale adevărate, și ce e simplu perete despărțitor, pe care îl poți muta sau dărâma fără să tremure nimic.
Vor fi zile de praf. Așa arată orice început: totul pare mai dezordonat decât înainte, iar tu te întrebi dacă n-ai stricat ce mergea. Dar praful nu e semn de eșec, ci de mișcare. Ce se cerne acum e ceea ce nu mai avea loc în tine.
Nu e nevoie de o demolare. Uneori e destul să deschizi o fereastră spre un gând nou sau să schimbi locul unei convingeri, ca să se vadă că încăperea era mai mare decât credeai. Un om care se renovează nu devine altcineva. Devine, în sfârșit, locuibil pentru sine.
Iar când mintea ta va fi curată și aerisită, casa adevărată, cea din cărămidă și lemn, va începe să-ți semene fără să te chinui. Vei alege fiecare lucru fără frică și fiecare culoare fără scuze. Pentru că cel care a hotărât nu va mai fi cel care se îndoia, ci cel care se cunoaște.
Începe din interior. Restul casei te va aștepta.
Lasă un răspuns