Există o viață pe care nu o vede nimeni. Nu e secretă, e doar prea mică pentru martori. Fredonezi fără să-ți dai seama, bei ceaiul în picioare, vorbești cu tine în timp ce cauți cheile, stai minute în șir cu fruntea lipită de un geam rece. Sunt gesturi fără public și fără rost, iar tocmai de aceea sunt ale tale. Intimitatea nu înseamnă să te ascunzi. Înseamnă să ai un loc în care nu trebuie să te prezinți.
O casă bună știe să facă loc acestei vieți. Nu prin ziduri groase, ci prin grade. Un spațiu care se deschide larg spre cei veniți în vizită, unul mai retras pentru cei apropiați și, undeva mai adânc, unul doar pentru tine. Ca într-o carte care se citește pe straturi, casa te lasă să alegi cât te arăți și cui.
De aceea contează lucrurile mici, care par doar practice. O ușă care se închide fără zgomot, pentru că uneori o închidere lină e o formă de tandrețe. O draperie ușoară trasă între două încăperi, care nu desparte, ci doar sugerează. O nișă în perete, adâncă cât să încapă un fotoliu și o lampă mică, unde poți dispărea fără să pleci. Un sertar care e doar al tău, cu scrisori, cu bilete vechi, cu un obiect fără nicio valoare, dar fără de care ai fi altcineva.
Nu-ți fie teamă să ceri casei tale un colț în care nu te poate găsi nimeni. Cei care te iubesc nu se vor simți respinși. Vor înțelege, mai bine decât oricând, că iubirea are nevoie de aer, iar apropierea adevărată se hrănește din locuri în care fiecare se poate întoarce în sine și apoi ieși din nou, întreg.
Și nu lăsa ecranele să intre în ultimul refugiu. Păstrează o oră, un scaun, o încăpere unde nimic nu te caută și nimic nu te măsoară. Intimitatea de azi nu mai e amenințată de vecinii curioși, ci de zgomotul care ne găsește oriunde. Un loc cu totul liniștit e, în zilele noastre, un act de curaj.
Fii darnic cu cei din jur, dar păstrează-ți și tu o cameră în interiorul casei, oricât de mică. O încăpere ca un sertar cu cheia în buzunar.
Lasă un răspuns