Sunt oameni care trăiesc toată viața ca într-o casă închiriată. Nu desfac niciodată bagajele până la capăt. Țin lucrurile importante în valize, pe jumătate închise, pentru cazul în care vor trebui să plece repede sau să fie altcineva. Se poartă politicos cu propria viață, ca niște oaspeți.
A deveni locuibil pentru tine nu înseamnă a te transforma. Înseamnă a desface, în sfârșit, valizele. A pune pe raft ce ai dus mereu în mână. A ști unde ți-e locul cănii și unde ți-e locul tăcerii. Nu te schimbi cu nimic, dar începi să te așezi.
Se vede pe un om când s-a mutat în el. Are un mers care nu se mai scuză. Râde fără să verifice cine se uită. Spune „nu” fără să lase în urmă o jumătate de pagină de explicații. Ca o pereche de pantofi purtați bine, s-a modelat după piciorul lui și nu mai aparține niciunui raft de vitrină.
Iar când ești locuibil pentru tine, ești locuibil și pentru ceilalți. Cine nu se simte acasă în sine caută mereu un adăpost în altcineva și îl obosește. Cine s-a așezat își poate deschide ușa fără teama că vizitatorul va găsi haos sau, mai rău, goliciune. Îl primește la masă și îi spune: stai, sunt aici.
Nu se întâmplă într-o zi. E un obicei mic, zilnic: să te asculți puțin mai mult, să te scuzi puțin mai rar. Într-o seară oarecare, fără veste, vei observa că nu mai porți cheia strânsă în pumn. Intri pur și simplu și te așezi.
„Un om care se renovează nu devine altcineva. Devine, în sfârșit, locuibil pentru sine.”
Lasă un răspuns