Oricine vorbește o limbă cu un accent al lui. Nu îl alege, nu îl învață, dar el îl dă de gol înainte de primul cuvânt. Așa e și cu casa: poți urma toate regulile, poți cumpăra piesele potrivite, și totuși, undeva, într-o proporție sau într-o alegere care nu ți se pare nimic, accentul tău iese la iveală.
Designul, la nivelul lui cel mai adânc, e felul în care emoția își găsește gramatica. Unora le trebuie spațiu în jurul lucrurilor, ca un gând să poată respira. Altora le trebuie apropiere, mobile care se ating și colțuri care se strâng, pentru că le e frică de golul dintre ele. Niciuna nu e o greșeală. Sunt două limbi ale aceleiași nevoi de a fi ținut într-un loc.
Ca să afli ce spui, nu te uita la revistele de decor. Uită-te la reacția trupului. Când ai văzut prima oară o încăpere care te-a atras, ce s-a întâmplat înainte să gândești? Un umăr s-a lăsat în jos, o respirație s-a lungit, un pas a încetinit. Acolo e busola. Mintea vine după, cu argumente. Trupul a știut mai devreme.
Cât despre miros, el e sunetul pe care casa îl scoate când nu vorbește nimeni. Un gutui așezat într-un castron, care parfumează încet o încăpere întreagă. Piatra unui prag, udă de ploaie. O tulpină de busuioc ciupită între degete. O foaie nouă de hârtie, desfăcută din ambalaj. Sunt mirosuri mici, aproape modeste, dar ele au darul de a schimba starea unei camere fără să mute nimic din ea. Alege-le nu după cât sunt de rafinate, ci după ce te fac să simți când intri, cu geanta încă în mână și gândurile încă în urmă.
Nu căuta un stil care să te definească. Lasă emoția să vorbească, iar stilul va fi doar felul în care te aude cel care intră pe ușă.
Iar dacă vrei să știi ce spune deja casa ta despre tine, intră mâine în ea ca un străin. Stai o clipă în prag și ascultă ce simți. Acela e accentul tău.
Lasă un răspuns