Într-o dimineață, fără să te fi avertizat nimeni, aerul din cameră se schimbă. Devine mai subțire, mai limpede, cu un miros de frunze și de pământ ud care intră odată cu tine pe ușă. Așa începe toamna în casă: nu cu un calendar, ci cu o dorință mică de a te apropia de ceva.
Vara, casa se deschide. Toamna, se strânge în jurul tău, ca o palmă care se închide cu blândețe. Nu e o retragere, e o alegere. Îți dorești deodată o pătură lăsată pe brațul fotoliului, o cană care să-ți încălzească mâinile, o oală care fierbe încet pe foc. Casa ta știe asta înaintea ta.
Poți să o ajuți. Adu în ea culorile pe care natura le pune deja pe dealuri: ruginiu, miere, verde de mușchi, brun de coajă. Nu ca decor cumpărat, ci ca lucruri adunate: câteva ramuri într-o carafă, un bol cu gutui care își împrăștie mirosul dulce, o cutie cu castane pe pervaz. Toamna nu cere să cumperi mai mult. Cere să observi mai bine.
Schimbă și materialele, pe măsură ce aerul se răcește. Lasă lâna și pluta să înlocuiască vara subțire, adu un covor gros sub picioarele goale, o pernă de in spălat, o draperie care cade greu și ține frigul la fereastră. Casa devine un loc pe care îl atingi cu mai multă grijă.
Iar seara, care vine tot mai devreme, nu o lupta. Lasă-o să coboare. Aprinde câte o lampă mică în loc de lumina mare de deasupra, așază-te într-un colț, cu o carte sau cu tăcerea ta. Toamna ne învață ceva ce vara uită: că nu tot ce se întâmplă trebuie să fie strălucitor ca să fie viu.
Există și o lecție în frunzele care cad. Copacul nu se rușinează că își pierde ce a fost. Se lasă golit, ca să poată ține iarna și ca să poată începe din nou. Casa ta poate face la fel: poți lăsa să plece, acum, ce nu-ți mai trebuie. Un obiect, o haină, o grabă. Nu ca pe o pierdere, ci ca pe un fel de a face loc.
Toamna nu ne ia vara înapoi. Ne dă, în schimb, o casă mai caldă și un om mai liniștit în ea.
Lasă un răspuns