Sticla e singurul material care desparte fără să ascundă. Te oprește din loc și, în același timp, te lasă să privești mai departe. Ai în fața ta un obstacol și o deschidere într-un singur gest, iar de aici vine toată tensiunea ei frumoasă: e aici și parcă nu e.
Gândește-te la un pahar cu apă pus pe masă. Îl vezi abia după ce ai încetat să-l cauți. Nu ocupă loc în privire, dar ține în el tot ce conține. E ușor în mână și greu de înlocuit dacă cade. Tare ca o piatră și fragil ca o respirație.
Într-o casă, sticla face ce nu poate face niciun alt material. Un perete de sticlă între două încăperi le ține separate și totuși împreună: auzi ce se întâmplă dincolo, vezi un gest, o umbră care trece, dar zgomotul și mirosurile rămân la locul lor. Intimitate fără izolare, apropiere fără invadare.
Are și o blândețe ciudată. O carafă, un vas, o ramură într-o sticlă veche nu se impun nimănui. Lasă loc obiectelor din jur să respire și pun în valoare exact ce se află în ele. Sticla nu vorbește; dă voie altora să fie văzuți.
Dar nici nu e ușor să trăiești cu ea. Păstrează urma degetelor, cere grijă și nu iartă neatenția. Cine alege sticla alege, fără să știe, o anumită atenție: gesturi mai lente, mână mai blândă, ochi care observă.
Folosește-o cu măsură, acolo unde vrei să legi, nu să arăți. Un panou între bucătărie și living, o vitrină pentru lucrurile dragi, un pahar bun din care să bei zilnic, nu doar la sărbători. Nu toată casa trebuie să fie transparentă; câteva locuri de sticlă îi ajung să respire.
Și poate că sticla ne învață ceva și despre noi. Că putem fi apropiați fără să ne topim unul în altul, și deschiși fără să fim expuși. Că o limită nu trebuie să fie zid, iar o deschidere nu trebuie să fie o lipsă de margini.
Cea mai înțeleaptă graniță este aceea prin care poți vedea, și care, tocmai de aceea, nu te mai înstrăinează.
Lasă un răspuns