Există un loc mic în casa ta în care nu locuiești niciodată și pe care îl traversezi în fiecare zi. E pragul. Un pas îl desparte de stradă, un altul de camera în care ești tu însuți, iar între ei stă o clipă în care nu ești încă nici într-o parte, nici în cealaltă.
Cheia se întoarce în broască și lumea rămâne pe dinafară, cu zgomotul, cu așteptările, cu rolurile pe care le-ai purtat toată ziua. Ușa se închide, iar tu te schimbi, fără să bagi de seamă, ca un cuvânt care își găsește locul în propoziție.
Ai auzit vreodată zgomotul pașilor tăi pe holul de acasă? Nu sună la fel ca pe stradă. Mai încet, mai adevărat. Pantofii se desprind de tine ca un strat de zi, și în acel gest mărunt te întorci puțin câte puțin la tine.
De aceea holul nu e un culoar, e o ceremonie fără cuvinte. Face trecerea. Dacă îl tratezi cu grijă, trecerea devine blândă. Dacă îl uiți, o faci în grabă, cu hainele aruncate pe un scaun și cu ziua încă lipită de umeri.
Ce îi poți da, fără să îl încarci
Un cârlig bine ales, la înălțimea mâinii tale, în care haina să atârne ca un om odihnit. O bancă îngustă, cât să te poți așeza o clipă și să respiri înainte de a intra cu totul. Un mic loc pentru chei, ca ele să știe mereu unde te așteaptă. Un covor care să primească pașii și să îi ierte.
Atât. Holul nu vrea multe, vrea doar să nu fie uitat. Un spațiu atât de mic nu suportă zgomot, dar suportă foarte bine tăcerea unui lucru ales cu intenție.
Poți pune acolo un singur obiect care să te aștepte: o ramură într-o vază, o cană de ceramică pentru mărunțișuri, o carte lăsată deschisă pe un raft. Nu pentru oaspeți. Pentru tine, cel care te întorci obosit și ai nevoie să vezi că ceva din casă a rămas la locul lui cât ai lipsit.
Când pleci, holul e ultima pagină a casei. Când vii, e prima. Dacă îl aduci în ordinea lui simplă, vei citi cu bucurie fiecare zi de la început.
Lasă-ți casa să te primească în pragul ei. Restul vine de la sine.
Lasă un răspuns