O oglindă nu e doar un obiect. E o fereastră care privește înăuntru. Ea prinde lumina care a intrat și o trimite mai departe, ca pe un dar, dublând ceea ce era deja frumos.
Așază o oglindă în fața unei ferestre și vei vedea cum dimineața se mărește. Cerul, crengile, tremurul frunzelor pătrund a doua oară în casă, iar camera, care părea strâmtă, respiră dintr-odată mai larg. Oglinda nu adaugă metri, ci orizont.
Ea adâncește spațiul așa cum tăcerea adâncește o melodie. Un hol îngust devine un drum, o cameră mică devine o încăpere cu un cer în plus. Nu păcălește ochiul, ci îl invită să meargă mai departe decât se aștepta.
Dar oglinda e și o poveste despre ce alegi să reflecți. Nu o pune în fața dezordinii, ci a unui lucru drag: o plantă, un tablou, o lumânare, un colț de lumină. Ce se vede în ea devine mai prețios, pentru că e privit de două ori.
Alege rame care vorbesc despre casa ta. Lemn cald, alamă îmbătrânită, o linie subțire și tăcută. Oglinzile vechi, cu petele lor mici de timp, poartă în ele ceva ce nicio sticlă nouă nu poate imita: amintirea privirilor care s-au oprit în ea.
Așază-le cu grijă. La înălțimea ochilor, unde te întâlnești cu tine. Sau în fața unei surse de lumină, unde ea se înmulțește. Sau în seară, lângă o flacără, unde o singură lumânare devine două și întunericul se face blând.
Și lasă o oglindă să te primească la ieșirea din casă. Nu pentru vanitate, ci pentru un mic ritual: o clipă de întâlnire cu tine înainte să pleci în lume, și una la întoarcere, ca să te recunoști.
Într-o casă, oglinda e cea mai generoasă dintre povestitoare. Nu spune nimic de la sine, dar dă tuturor lucrurilor ocazia să fie văzute încă o dată.
Lasă un răspuns