Există case care s-au strâns singure. Un obiect vine de la bunici, altul dintr-o piață de vechituri, altul ca un cadou despre care nimeni nu-și mai amintește cine l-a făcut. Nimeni nu le-a cerut să se potrivească și totuși stau aproape unul de altul, ca niște oameni care au ajuns în aceeași gară.
Aceasta e adunarea aleatorie: lucrurile vin pe rând, din întâmplare, și rămân pentru că cineva a simțit ceva. Nu are plan, nu are regulă, are doar timp. De aceea o casă astfel adunată nu poate fi copiată: poveștile ei nu se cumpără dintr-un catalog.
Există și cealaltă cale, adunarea de stil. Aici fiecare obiect e ales pentru că spune aceeași limbă: aceeași familie de culori, același fel de materiale, aceeași măsură a golului dintre ele. Nimic nu sare din rând, pentru că rândul a fost gândit dinainte. Casa arată limpede, liniștită, ca o propoziție fără cuvinte în plus.
Fiecare are o primejdie ascunsă. Adunarea aleatorie, lăsată fără nicio atenție, devine aglomerare: prea multe glasuri vorbind deodată, iar ochiul nu mai găsește unde să se odihnească. Adunarea de stil, dusă prea departe, devine o vitrină: frumoasă, dar prea atentă la ea însăși, cu puțin loc pentru cei care locuiesc în ea.
Cele mai vii case nu aleg una dintre ele. Lasă lucrurile să vină întâmplător, dar le dau un fir nevăzut care să le lege: o culoare care revine, un material care se repetă, o anumită blândețe în forme. Nu ordonă povestea, doar îi dau un ritm.
Încearcă așa: înainte de a alunga ce nu se potrivește, caută ce le leagă. Poate o nuanță de pământ, poate lemnul îmbătrânit, poate simplitatea liniilor. Dacă găsești firul, dezordinea se liniștește singură. Dacă nu găsești niciunul, păstrează doar ce iubești cu adevărat și lasă restul să plece.
Stilul nu e o regulă pusă peste lucruri, ci firul care le arată că au fost, de fapt, adunate de aceeași mână.
Lasă un răspuns