Casa în care trăiești a existat mai întâi în închipuire. Într-un desen de copil, într-o fereastră zărită din tren, într-o dorință spusă doar ție. Apoi ai găsit una adevărată, iar cea imaginată nu a dispărut. S-a mutat cu tine, nevăzută, și a început să se amestece cu cealaltă.
Așa alunecă realul în imaginar. Îți amintești o cameră și nu mai știi dacă ai trăit-o sau ai visat-o. Un scaun pe care a stat cineva drag devine, cu anii, mai mult decât lemn: devine un personaj. Masa de la bunici nu mai e o masă, e locul din poveste unde s-a întâmplat totul.
Și imaginarul alunecă în real. Ce ai visat schimbă felul în care arată ziua. Pui pe raft o carte pentru că îți place să te știi omul care o are. Alegi o stofă pentru că îți amintește de un loc în care nu ai fost niciodată. Nu ești naiv. Construiești, cu obiecte, versiunea despre tine în care vrei să crezi, și încet, fără să observi când, ajungi să o fii.
Iar viața alunecă în poveste. Nu în cea de pe hârtie, ci în cea pe care ți-o spui seara, când aduni ce s-a întâmplat: aici am râs, aici am plâns, aici am tăcut împreună. Casa devine martor și povestitor. Fiecare zgârietură din parchet e o propoziție.
Nu e nimic fals în asta. Oamenii nu locuiesc în fapte, locuiesc în sensuri. O casă fără poveste e doar un adăpost. O casă cu poveste e limbă maternă.
De aceea, nu te grăbi să faci ordine la hotarul dintre real și imaginar. Lasă loc pentru el. Un raft cu lucruri care nu folosesc la nimic. Un colț cu un desen sau o fotografie. Un obiect adus dintr-un drum, pus la vedere fără nicio explicație. Prin ele intră povestea în casă.
Și alege ce fel de personaj vrei să fii. Poți lăsa obiectele și obiceiurile să scrie în locul tău, sau poți ține tu condeiul: ce păstrezi, ce lași să plece, ce adaugi. Un capitol nou nu cere ca cele vechi să fie demolate.
Nu locuiești doar într-o casă. Locuiești într-o poveste pe care o casă o adăpostește, iar tu ești, deopotrivă, personajul și mâna care scrie.
Lasă un răspuns